Blogging-ul ca psihoterapie

O problemă acută a societăţii în care trăim este dependenţa de internet, a celor care au acces. De la curiozitatea de a vedea cum va fi vremea mâine sau mersul trenurilor, de a ne informa cu privire la lucrurile care ne preocupă, se ajunge la dorinţa de a petrece cât mai mult timp în faţa calculatorului, pierzând adeseori nopţile. Aparent, internetul ne este de ajutor şi de aceea tot mai mulţi îl utilizăm. Însă, treptat, el duce la dezumanizarea noastră fără să ne dăm seama. Aşa cum spune un vechi dicton englezesc….drumul spre iad este pavat cu intenţii bune. Cel mai adesea suntem tentaţi să ne facem prieteni virtuali, pe care îi întâlnim pe diferite site-uri (şi ei sunt în căutarea marii iubiri!), sau care au propriul blog. De ce preferăm să vorbim pe messenger cu necunoscuţi? De ce facem schimb de adrese de e-mail sau de fotografii cu fiinţe pe care nu avem şansa să le întâlnim vreodată? Sunt de părere că singurătatea şi plictiseala ne îndeamnă să căutăm din site în site, din blog în blog, oameni care să ne asculte, să fie interesaţi să ne cunoască, dar nu în profunzime, pentru că lor le descoperim doar ceea ce  vrem să ştie despre noi. E mult mai simplu aşa. Nu e nevoie să privim în ochii persoanei respective, ca test al sincerităţii, însă nici nu vom şti ce miros are parfumul ei \ lui. Astăzi toată lumea are blog sau, dacă nu, se străduieşte să-şi facă. Şi nu mă refer la vedete, ci la noi , oamenii cu viaţă obişnuită. De ce simţim nevoia să ne facem cunoscuţi în acest mod? Ne lipseşte aprecierea sau afecţiunea celor din jur sau avem atât de multe lucruri de spus încât simţim nevoia să le împărtăşim şi altora? Nu spun că a avea blog sau a citi în mod curent pe blogul cuiva e rău în esenţă, pentru că de multe ori poate fi constructiv, însă preocuparea exagerată pentru unul sau mai multe servicii ale internetului nu este benefică minţii şi sufletului nostru şi cu atât mai mult sănătăţii. Oboseala ne face incapabili să mai relaţionăm cu apropiaţii noştri, ajungem să deschidem foarte rar o carte, iar despre citirea unei rugăciuni nici nu mai poate fi vorba. „Informarea ” ne poate influenţa în mod negativ ideea nostră despre viaţă şi propriile principii, în cazul în care le avem. Cât despre prietenii pe care tocmai i-am câştigat…cred  că ne amăgim. Am întâlnit şi cazuri fericite, când între prietenii virtuali a fost  atâta iubire, că au ajuns să se căsătorească, dar aceste situaţii sunt foarte rare. De multe ori nu ştim cu cine avem de-a face… Plictiseala şi singurătatea căutăm să le...

Read More

Mi-e dor…

  Mi-e dor de casa-n care Fetiţă am crescut, De fiecare floare Cu-aromă din trecut Mi-e dor să văd pădurea Abia şoptit foşnind, S-ascult cu gându-aiurea O mierlă ciripind Mi-e dor de gârla mică De sălcii străjuită, De prima păpuşică De la părinţi primită. Mi-e dor să port rochiţa Cu fluturaşi pe ea, S-alerg prin poieniţa Ce-n flori mă răsfăţa . Mi-e dor şi de motanul Torcând pe sobă-alene, Mi-e dor să văd curcanul Cum se înfoaie-n pene. Mi-e dor de porumbelul Cu-aripi de catifea, S-aud lătrând căţelul Ce-oriunde mă-nsoţea. Mi-e dor de frăţiorul Cu părul tot inele, Să simt iarăşi fiorul Pocnind în mâini zorele. Mi-e dor de glasul mamei Ce blând mă alinta, De chipul drag al tatei Cum încercat, zâmbea. Mi-e dor să-mi fac cunună Din fire de narcise, Mi-e dor de zâna bună Ce mă-nsoţea prin vise. Mi-e dor de săniuţa Zburând pe derdeluş, Mi-e dor de bunicuţa, De ciucurii din pluş, Mi-e dor să văd zburând Doi guguştiuci pereche Şi să-mi atârn râzând, Cireşe la ureche. Mi-e dor să simt din nou Miros de marmeladă, Mi-e dor de-un bibelou, De fulgii de zăpadă. Mi-e dor de-ai mei bunici Pe bancă la portiţă, S-adun din nou furnici În mâna de fetiţă. Mi-e dor s-alerg pe-afară Desculţă-n iarba mare Şi orice zi să-mi pară Că este-o sărbătoare. Lidia Batali Facebook...

Read More

Când omul devine Om

Cătunul Dârmoxa se află la 20 de km de cea mai apropiată localitate care are loc pe hartă (Broșteni), în județul Suceava. Nici ambulanța nu merge acolo dacă e chemată. E departe și nu există un drum decent până în sat. Școala stă să li se dărâme de una singură. A devenit un pericol real pentru cei care-i trec pragul. În clasele primare sunt doar 4 eleve. Două la “pregătitoare”, una în clasa a II-a și o alta în clasa a IV-a. Ministerul Educației se gândea dacă nu cumva ar fi mai bine să închidă definitiv școala respectivă. Și să-i condamne pe cei mici, puțini, din sat, la analfabetism. În secolul 21. Neexistând nicio șansă pentru renovarea clădirii, învățătoarea Ionela Păcurar și-a transformat sufrageria de acasă în sală de clasă. E căsătorită, iar soțul a acceptat că, fără această inițiativă, celor 4 copile le-ar fi fost imposibil să mai meargă la școală. Că doar n-or face naveta de la 6 ani. Ba mai mult. Fiindcă, din toamna viitoare, alți 11 pici vor începe școala, soțul învățătoarei s-a apucat să construiască o anexă alături de casa lor, care să devină sală de clasă în toată puterea cuvântului. Oricum ai da-o, gestul acestei familii e unul fantastic de frumos și de util. Mă întreb dacă eu, în locul lor, aș face așa ceva. Din postura celui care sunt și nu din cea a învățătoarei, aș răspunde repede: DA, cum să nu?! Însă nu vreau să mă mint; numai contextul concret mi-ar putea spune cu adevărat dacă aș face-o sau nu. Doar așa aș ști în mod real: pus în fața unui astfel de fapt împlinit. În caz că aș ezita, singurul răspuns, pe care ar trebui să mi-l asum, este: pentru că nu vreau. Orice altceva ar fi o scuză ridicolă. “Nu am bani, nu am cum, nu am unde…” Nu. Pur și simplu, aceste gesturi îi fac pe autorii lor Oameni. Super Oameni. Și îi diferențiază de cei care doar se vaită că în România e imposibil de trăit. Învingătorii găsesc soluții, nu scuze și vinovați. Trebuie să ai multă putere interioară pentru așa ceva. De aici, din casa mea, unde nu trebuie să transform gratuit nicio cameră în sală de cursuri, îi mulțumesc acelei învățătoare. Pentru ceea ce face, pentru că iese din rând și pentru că-mi dă o lecție mare. Facebook...

Read More