Caminul

Mulţi reduc semnificaţia acestei înalte si nobile noţiuni la aparenţele ei materiale. Pentru aceştia, un acoperiş de ţiglă, tinichea sau stuf, aşezat pe patru ziduri şi cu om înăuntru, constituie un cămin. Redus astfel, căminul e tot atât de puţin cămin, cât e un strat de grâu din Grădina Icoanei agricultură si o cucoană care a învăţat două valsuri si trei tangouri după ureche la clavir, o artistă. Nu pe zidărie, nu pe materie si nici măcar pe om ci, în primul loc, pe sufletul lui cade accentul în această noţiune. Materia e un efect si un accesoriu. Cu voia dvs., am îndrăzni să definim căminul: expresia materială a sufletului, a celor ce locuiesc laolaltă între patru păreţi. În căminul lui omul nu e numai la el, este el, în toată puterea cuvântului, e cel mai el, maximum de el. Fiecare încăpere, fiecare ungher, fiecare obiect îl denunţă harnic sau leneş, neglijent sau ordonat, murdar sau curat, generos sau meschin, artist sau cârnăţar, om de gust sau gorilă. Dar nu despre latura psihologică sau estetică m-am îndemnat a scrie. Există o altă latură care momentan primează. I-am putea zice, fără să greşim, socială, dar pentru că mai aproape de trup ne e cămaşa, nu paltonul, îi zicem numai naţională. Asupra ei va să stăruim. Căminul – si când zic căminul înţeleg familia, si când zic familia înţeleg tara – a reprezentat si reprezintă în ordinea spirituală ceea ce a reprezentat si reprezintă în ordinea materială proprietatea individuală absolută si transmisibilă, adică una din cele două pietre de temelie pe care s-a zidit omenirea si pe care a vieţuit de la întemeiere până în zilele noastre. E firesc deci ca degradarea uneia din ele să ameninţe existenta întregului edificiu. Exemple avem destule, din toate timpurile si la toate punctele cardinale. Ne gândim la aceste toate, astăzi, când în tara de-abia înjghebată, căminul românesc e departe de ceea ce-a fost si de ceea ce ar trebui să fie. Marele cataclism care cu preţul sângelui ne-a statornicit hotarele la locul lor, unde au fost, a adus fără îndoială uimitoare progrese tehnice omenirii, dar i-a sugrumat sufletul din faşă. Sleită de mizerie, lipsită de îndrumări si ocrotire, în bubuit de tun, înapoia frontului a crescut o generaţie aprigă, setoasă de viaţă, primitivă şi brutală. Oamenii toţi au devenit mai răi, raporturile dintre ei mai aspre, preocupările lor mai vulgare. În locul poeziei, în bibliotecă stă astăzi mănuşa de box, iar în ghiozdan – patina. Nu vreau, Doamne fereşte, să iau cumva atitudine contra sportului, indispensabil unei armonioase dezvoltări, dar dus până la monomanie, ca acum, el devine o serioasă primejdie şi-l condamn. Victoria n-a fost câştigată de saltimbanci şi cei ce şi-au dat...

Read More

Iarna

În căderea lui, natura îl urmează pe om. În degradarea contemporană, ea are aceeaşi ascultare. Mi-e dor de zăpezile care ne împodobeau Crăciunul atât de frumos, de ninsoarea ce cădea cuminte în toată luna lui ianuarie, până târziu in februarie…Dar pe an ce trece, iarna se schimbă tot mai mult, dându-şi hainele de ninsoare pe fâşii de chiciură, polei, ceaţă, frig, cel mult aparenţe tomnatice, însă îngheţate. Mais où sont les neiges d’antan ? (François Villon, în Ballade des Dames du temps jadis). Facebook...

Read More

până…

Până ce voi fi asemănarea Iubirii iubi-voi zăpezile albe şi luminile Învierii până ce voi fi… Facebook...

Read More
Pagina 5 din 360« Prima...34567...102030...Ultima »