Ai curaj să ai curaj

“Ai atâtea de spus şi continui să nu spui nimic. Ai atâtea de făcut şi continui să nu faci nimic. Ai atâtea de schimbat şi totuşi tu nu schimbi nimic. Ai atâta frumuseţe în tine şi o ţii încă ascunsă. Ai atâta putere şi continui să fii slab. Până când mai aştepţi să se întâmple o minune şi tu să nu faci nimic? Până când mai aştepţi să treacă astăzi şi să vină mâine ca tu să faci ceva? Până când mai poţi să nu fii fericit? Până când ai să te compătimeşti?” Mirabela Bardacut-Ai curaj să ai curaj Facebook...

Read More

Joaca de-a raţiunea.

Nu înţeleg de ce sau cum, dar mă simt străină de mine. Încerc să-mi amintesc diverse ipostaze pe care sunt sigură că le-am trăit, cândva…, dar totul nu e decât o pată neagră. Zadarnic încerc să retrăiesc sentimentele de iubire simţite în trecut, pentru că acestea nu mai sunt. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vechile supărări, vechile bucurii, vechile melancolii, disperări… Nu poţi reînvia morţii, cum nu te poţi reîncarna în vechile trăiri… nu fără o bază materială, fără o dovadă solidă al acelui sentiment… Este suprinzător cum catastrofa din prezent, devine amintirea imună din trecut. E adevărat că rănile, cicatricile încă dor, atunci când sunt stârnite. Dar nu poţi retrăi o stare, fără un motiv, un factor declanşator. Nici gândurile omului nu seamănă-ntre ele. Fiecare are ceva al lui unic. Fiecare gând, deşi poate avea aceeaşi esenţă, îmbracă altă formă. Mi-e dor de atâtea lucruri şi mi-aş dori să pot revizita clipele trecutului, măcar mintal şi emoţional, dacă fizic este imposibil. Dar rostul omului în viaţă este altul. El nu trebuie să fie un dependent de trecut, ci un înaintaş spre viitor. De trecut ne leagă doar amintirile. Dar nici acestea nu sunt eterne. Ele estompându-se cu timpul. Devin parte din noi: solul pe care ne construim fundaţia, fundaţia pe care ne ridicăm zidurile şi acoperişul… şi tot aşa. Mă mai gândesc, deseori, la rostul vieţii. Nu doar al vieţii mele, ci viaţa în general. Care este scopul măreţ al acestei divine creaţii? De ce trebuie să ne naştem singuri şi nu de mână cu sufletul pereche? De ce trebuie să ardem atâtea etape din viaţă pentru a ne găsi sufletul pereche şi apoi să murim? De ce există oameni care nu au un suflet pereche? De ce sunt oameni? De ce este viaţă? Puţini sunt cei care încearcă să-şi imagineze inexistenţa, să o înţeleagă. Eşti cuprins de un sentiment sfâşietor, care-i alungă şi-i sperie pe cei mai mulţi. Dar eu deseori mă întorc la acest gând. Cum e inexistenţa? Dacă rostul vieţii nu-l pot găsi, pentru că el nu există pentru a fi găsit sau înţeles de o muritoare ca mine, mă întreb de inexistenţă. Ce ar fi dacă nimic nu ar exista? Mă întreb iar: ar fi mai bine? Pe de o parte, cred că da, desigur! Dacă n-ar mai exista nimic, atunci n-ar mai fi suferinţa, foametea, moartea, inimile frânte, răutatea, crima, ura…Dar nici iubirea, fericirea, speranţa, frumuseţea, soarele şi ploaia n-ar mai fi… Scuzaţi că mă învârt în cercuri. Mintea mea, ca a tuturora, îşi are propriile legi neînţelese. Nu ştiu de ce gândesc ceea ce gândesc, de ce simt ce simt, de ce caut un răspuns pe care nu-mi doresc să-l aflu…...

Read More

Profesorul Ilie Bădescu, despre deformările lumii cauzate de dinamica expansionistă a sistemului mondial mode rn si despre statul magic global/ Conversiunea sistemelor

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8) “Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21) Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu) We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo) Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1], În loc de cuvânt introductiv “Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21) Sindromul dependenţei de sistem Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică. Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi. Web-lore-ul ne oferă o excelentă prezentare a acestui fenomen al dependenţei de sistem. Reproducem această poveste savuroasă şi amară, totodată,...

Read More