De la aproapele vin şi viaţa, şi moartea

Despre pustnici se spune adesea că recluziunea lor este un gest egoist sau de lașitate. Fug din fața lumii dintr-o iubire de sine exclusivă. Că lucrurile nu stau deloc așa vedem în Patericul egiptean, unde găsim următorul cuvânt al avvei Antonie, un cuvânt de o profundă inspirație evanghelică: „de la aproapele este viața și moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, la Hristos greșim” (Antonie 9). Un asemenea mesaj nu se găsește doar la avva Antonie, ci și la alți părinți ai pustiei. Iată câteva exemple: Ioan Colov sau Ioan cel Pitic după cum apare în unele traduceri zice că „temelia este aproapele pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos” (Ioan Colov 39). Același cuvânt al avvei Antonie îl regăsim și la Ioan Eunucul (2), însă într-o manieră aplicată: „Niciodată folosul meu nu l-am ales și nu l-am voit mai mult decât folosul fratelui meu”. Cuvintele avvei Antonie sunt adânc evanghelice, nefiind altceva decât o reformulare a poruncii  biblice „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22,39). Dealtfel porunca aceasta pe care o găsim în Evanghelia după Matei este de fapt o reluare a unei porunci veterotestamentare, din Levitic 19, 18, cu diferența fundamentală că în Levitic aproapele este reprezentat de „fii poporului tău”, în vreme ce Noul Testament nu mai cunoaște asemenea restricții. Avva Antonie cu afirmația citată mai sus ajunge în inima spiritualității creștine, acolo unde se găsesc doar două porunci, anume iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Antonie cere deci monahilor care erau rupți de lume să cinstească pe fratele, pentru că fiecare om, chip al lui Hristos fiind, trebuie slujit ca Hristos însuși (cf. Mt 25). Spiritualitatea ascetică, monahală, chiar dacă presupune la un moment dat fuga de oameni, de aglomerațiile urbane, gestul acesta nu trebuie văzut ca o manifestare a indiferenței fața de ceilalți și față de nevoile lor, uneori stringente. Evident, Antonie nu urmărește să transforme monahismul în activism social. Dar, nevoia de rugăciune a lumii este la fel de stringentă ca nevoia de pâine. Iar monahul, rupt fizic de lume, se străduiește să dobândească rugăciunea curată pentru întreaga lume. Iar la această rugăciune se poate ajunge abia după o lungă luptă cu sinele și după dobândirea nepătimirii. Rugăciunea pentru lumea întreagă este deci un capăt de drum, la care se ajunge cu anevoie, dar care nu este nici o clipă pierdut din vedere. Pe de altă parte îndemnul Sf. Antonie este total aplicabil pentru creștinii din lume. Este o atenționare, un semnal de alarmă, care luat în serios ar putea schimba fața lumii, fără ca totuși să facă din...

Read More

Învierea lui Iisus din morti – Evenimentul central al istoriei omenirii

Învăţătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră”, spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17). Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat pentru noi şi a noastră mântuire, a suferit, a fost dat la moarte şi a treia zi a înviat din morţi (Crezul).         Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.        Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: „Bucurati-va” si „Nu va temeti”. El le repeta indemnul dat de inger: „Duceti-va si vestiti fratilor Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea”.          La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant dupa Petru. Se pare ca in afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.         Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40 de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp, caci nu mai face parte...

Read More

Psihoterapia ortodoxă, calea vindecării sufletului

Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos şi sălaş al Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino-umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea unei anumite terapii parţiale, ci să ţintească în principal, printr-o orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului. Această importantă misiune considerăm că o poate dezvolta cu succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii, asupra căreia vom încerca să atragem atenţia în cele ce urmează.   ” Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic.”   Este bine cunoscut faptul că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii ca: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului (de unde de altfel îşi extrage seva etimologică şi conceptul modern de „psihoterapie”). Însă, cu toate că termenul de psihoterapie este întâlnit şi în spaţiul ştiinţelor umaniste, semnificaţia conceptului de psihoterapie ortodoxă este esenţial diferită de tehnicile care, conform diverselor teorii psihologice, îşi propun o investigaţie analitică a sufletului şi, de aici, găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă însă îşi propune prin excelenţă să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, să I se închine Lui în duh şi în adevăr; să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre „Cel ce vindecă toate bolile tale” (Ps. 102, 3), adică spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pornind de la acest principiu, psihoterapia ortodoxă prevede apoi o serie de rânduieli ascetice, precum şi relaţii iubitoare frăţeşti cu semenii (comunitatea creştină), lucruri menite să conducă persoana omenească spre o deplină sănătate sufletească.   Debutul psihoterapiei ortodoxe   Fără îndoială, un rol important în promovarea conceptului contemporan de psihoterapie ortodoxă îl are mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a reuşit să structureze învăţătura Sfinţilor Părinţi din perspectiva unui proces terapeutic, fără să se abată nici de la duhul, nici de la litera acestora. Elaborarea unui sistem de psihoterapie ortodoxă în spaţiul terapeutic românesc se impune ca o necesară şi aşteptată completare, din perspectivă religioasă, la tehnicile deja existente în acest moment. Această psihoterapie, sau mai exact antropoterapie deoarece ea urmăreşte terapia omului înţeles ca o unitate psihosomatică, este o formă terapeutică dintre cele mai cuprinzătoare şi mai complexe, care ţinteşte delicata antrenare a omului într-o relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. psihoterapia ortodoxă este o artă al cărei scop constă în restaurarea omului şi redobândirea stării iniţiale de sănătate, lucruri care dintr-o anumită perspectivă sunt sinonime cu mântuirea. Psihoterapia ortodoxă porneşte de la premisa că...

Read More