Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

  După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”. Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.   Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator – noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost – într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni...

Read More

Gândirea magică şi viaţa într-o poveste urâtă

Veronica Ray, în cartea sa „Letting go of control“, spunea că „mulţi dintre noi am crescut cu poveşti despre cum au fost înlăturate problemele şi pericolele din jurul oamenilor prin forţe magice. Cenuşăreasa a avut o zână protectoare, Aladin a avut o lampă, iar frumoasa din pădurea adormită avea trei zâne şi un făt-frumos! Dar, în viaţa reală, nimic nu se rezolvă printr-o dorinţă către o stea.“ De multe ori avem credinţa că dacă cineva sau ceva s-ar schimba în viaţa noastră, am putea trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Există un tip de manifestare, care este folosită inconştient şi frecvent de mulţi dintre noi. Aceasta este cunoscută sub numele de gândire magică, adică un mod de abordare a vieţii, care plasează toată responsabilitatea fericirii în afara noastră. Într-o împrejurare, într-o persoană, care, o dată trăită sau întâlnită, ne-ar schimba viaţa în bine. Noi nici nu trăim cu adevărat până la acel moment. Pentru că nu suntem în prezent. Suntem în aşteptările şi proiecţiile viitoare, în vise, în imagini mentale, de la care sperăm că, o dată atinse, vor marca startul în viaţa noastră. În plus, ignorăm fericirea prezentă şi pierdem o mulţime de momente de viaţă reală, adevărată, asemenea unui fotograf cu normă permanentă, care, deşi vede ce fotografiază, doar îndosariază imagini, în căutarea unei anumite imagini, unde speră să găsească fericirea pierdută. Nu numai zânele au baghete magice… Gândirea magică poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii. Această nevoie îşi are rădăcinile în copilărie. Chiar şi atunci când copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămâne. Pentru copil, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă, adică elementele realităţii înconjurătoare sunt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează cu ceva pe copil. Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel sau altul, el este de vină. Nu numai zânele au baghete magice… Copilul gândeşte: „Dacă fac asta şi asta, se întâmplă aşa şi aşa. Dacă sunt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă. Dacă o să fiu cuminte, părinţii mei nu o să se mai despartă.“ Legătura afectivă centrală a copilului este cu părinţii. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. „Dacă mami e nefericită, eu sunt de vină.“, „Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“ Asta înseamnă gândirea magică: dacă fac x, se întâmplă y. Este un fals determinism. O manifestare a codependenţei, care se prelungeşte oricât şi în viaţa adultului. În realitate, copilul are prea puţin...

Read More

Saptamana patimilor

În sfânta şi marea zi de Luni din Săptămâna Patimilor În sfânta şi marea zi de Marţi din Săptămâna Patimilor În sfânta şi marea zi de Miercuri din Săptămâna Patimilor În sfânta şi marea zi de Joi din Săptămâna Patimilor Vinerea Mare: Cele 12 Evanghelii ale sfintelor si mântuitoarelor Patimi ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos Sfânta şi marea Sâmbătă şi Învierea Domnului.   pecificatii: pr.Iulian Nistea Facebook...

Read More
Pagina 369 din 374« Prima...102030...367368369370371...Ultima »