Cântec  

Dormiți, copii mari și mici, dormiți cu toții. Dorm cerbii în pădure, dorm stelele ce privesc hoții. Apele dorm. Doarme bunica ce a pândit motanul în noapte. Dorm morții în cimitir și dorm pe buze ale îndrăgostiților șoapte. Dorm toți și toate, numai eu nu dorm și nu doarme-n mine Dragostea mea, ce s-a trezit din moarte pentru mine.   de Emil Isac Facebook...

Read More

ÎNSTRĂINAŢII

  Străini suntem de tot ce-i sfânt De-aceea viaţa ni-i amară. Nu ştim să ţinem o comoară Şi tot ce-avem o să dispară de pe Pământ. Străini suntem de tot ce-i bine De-aceea lumea este rea. Nu ştim cum pacea vom păstra Şi lumea chiar va dispărea de nu-şi revine. Străini suntem şi între noi De-aceea viaţa n-o păstrăm. Nu ştim să mai comunicăm Şi tot ce-n viaţă adunăm e doar gunoi. Străini suntem de când ne naştem De-aceea lumea se destramă. Nu ştim că Dumnezeu ne cheamă Şi de păcate vom da seamă de nu le recunoaştem. Străini suntem pe-acest Pământ De-aceea viaţa rău decurge. Nu ştim că răul ne străpunge Şi lumea noastră va ajunge în mormânt. Străini suntem de Dumnezeu De-aceea lumea se urăşte. Nu ştim că totuşi Ne iubeşte Şi dacă vrem Ne mântuieşte de cel rău.   de Moise Athris Facebook...

Read More

Oameni

Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poartă în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește. Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă. Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete. Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară. Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă. Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă. Gabriela Chișcari Facebook...

Read More
Pagina 30 din 376« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »