România între religia numărului şi Iubire

Iubirea poartă un nume. Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său. Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire. Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult. Antropologia, oricât de forţat dezavuată ar fi (în acest moment istoric) de organicitatea cu care ar fi datoare să abordeze fiinţa umană ontologic religioasă, ar trebui, dacă ar fi sinceră, să recunoască, cel puţin fenomenologic, structura trihotomică a omului, trup-suflet-duh, nu numai ca grad de concentrare a energiei, cum tălmăcesc direcţiile fizicii speculative post-einsteiniene (eretice, desigur, fiindcă lucrurile văzute şi cele nevăzute, cele deduse şi cele experiate, diferă nu numai ca grad de coagulare sau mod de rarefiere a materiei, deci nu e vorba de o nouă doctrină emanaţionistă), ci ca fiind diferite în substanţă. Unitatea ontologică a celor trei puteri sufleteşti – Puterea cuvântătoare, înţelegătoare, pătrunzătoare, Dorirea (tinderea către ceva înafara sinelui sau către ceva mai presus de fire) şi Buna-Mânie (iubirea de dreptate, slujirea adevărului, vitejia, înfocarea înnobilatoare) e limpede observabilă mai ales la Omul Nou, adică Botezat, unde ele sunt armonios sinergice. Iar dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, atunci şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod. Aparţinând, cu toatele, Armoniei Universale a cărei raţiune de a fi este slava lui Dumnezeu, ar putea fi considerate strict de domeniul Ştiinţei, dacă întreaga ştiinţă nu ar depinde şi nu ar fi un subcapitol al Revelaţiei. Prin revelaţie s-a descoperit cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este, pentru om, sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Vedeau Toate culturile astronomice poetizau văzând soarele şi luna, dar numai prin revelaţie a primit Moise modul cum au fost create ele drept călăuze ale timpului într-o mişcare...

Read More

Ajută-l pe Mihnea, un copilaş autist, să răzbească în viaţa. Donează măcar un leu!

Nume: Chiriac Prenume: Mihnea Dan Diagnostic: Autism infantil Blog campanie: Prietenii lui Mihnea Pagina Facebook: Prietenii lui Mihnea Varsta: 4 ani Tratament terapie: Costuri terapie (coordonator, 3 terapeuti, psiholog, inot, materiale terapie+ medicamente) = 5.000 lei pe luna. Mihnea este un baietel de patru ani care a inceput de putina vreme sa descopere lumea in care traieste si este atat de iubit de catre parinti. A fost diagnosticat cu autism infantil la varsta de doi ani si jumatate si de atunci se straduieste, zi de zi, sa devina din autist…. artist. Face acum sapte ore de terapie ABA pe zi, cinci zile pe saptamana, logopedie (nu poate sa pronunte anumite sunete precum “f”, “v” sau grupuri de sunete), merge doua zile la o gradinita de stat insotit de un terapeut, iar progresele sunt vizibile. Are un vocabular de cateva zeci de cuvinte, foloseste insa spontan mult mai putine. Recunoaste culorile, poate sa imparta obiecte in categorii, numara pana la patru, raspunde la o serie de intrebari sociale (cum il cheama, cati ani are, cum se numeste mama sau tata, de unde cumpara suc sau daca merge la gradinita), picteaza, in special cu degetele, deseneaza, modeleaza in plastelina. A reusit sa-si diversifice alimentatia si a scapat de trei luni de Pampers. Ii place sa faca puzzle, sa construiasca turnuri din cuburi lego, sa pescuiasca pesti cu un magnet, sa se dea in leagan si pe tobogan, sa se joace “de-a cucu bau”, dar nu intelege inca rostul jocurilor de rol, cu personaje. Poate cea mai mare reusita a lui Mihnea este faptul ca a devenit mai atasat de noi, mai iubitor. Ne striga, ne cauta prin casa daca plecam la serviciu, ne ia in brate, ne pupa si, rar de tot, se mai intampla sa ne priveasca in ochi. Iar in acel moment atat de pretios stim ca tot ce s-a intamplat in acesti aproape doi ani reprezinta un succes, o poveste care poate avea un final reusit. Un final in care Mihnea merge la scoala, are prieteni, se joaca si este acceptat de cei din jur. Stim ca ni se asterne in fata un drum lung, inca doi sau trei ani de terapie, poate chiar mai multi, iar lista de cheltuieli lunare este din ce in ce mai covarsitoare. Mihnea are nevoie de dumneavoastra, de prietenii lui, pentru ca peste ani sa va poate multumi nu doar prin cuvinte, ci si printr-un zambet si o privire. De abia atunci lumea lui Mihnea va fi si lumea noastra, a tuturor. Cont lei, pentru persoane fizice: RO31BRDE410SV75821184100, deschis la BRD, pe numele Chiriac Serban Alexandru. Cont lei, persoane juridice: RO44BACX0000000843775074, deschis la Unicredit Tiriac, sucursala Dristor, pe numele Mihnea Dan Chiriac,...

Read More

TATĂL LUI SIMON – de GUY de MAUPASSANT – Partea I

Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă, cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se adunară în grupuri și începură să șoptească între ei. În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară. Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce. Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe, după cum clipea de șmecherește: – Știți…Simon…n-are tată ! Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii. Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat, părea sfios, aproape stângaci. Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă: – Cum te cheamă pe tine ? El răspunse: – Simon. – Simon și mai cum ? Copilul repetă încurcat: – Simon. Băiatul strigă: Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel…Așa..Simon…ăsta nu e un nume. Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară: – Mă cheamă Simon. Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul: – Vedeți și voi că n-are tată. Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei. Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare: – Ba da, am și eu tată. – Și unde e ? întrebă băiatul. Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia...

Read More
Pagina 30 din 365« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »