Viața…

Viaţa este o enigmă pe care o descălcim pas cu pas. Ea este ca o doamnă timidă, care nu vrea să se arate goală în faţa privitorilor din sala de spectacol, ce au venit special ca să o vadă. Ea se arată puţin câte puţin, crescând astfel dorinţa tuturor şi suspansul. Este o doamnă cochetă, hoaţă. Şi ca orice femeie, are toane. Astăzi este bună şi îţi aşează în faţa casei un izvor cu lapte, copaci din acadele şi nori din vată de zahăr. Cărarea ţi-o presară cu flori de iasomie, încât tu să fii fericit asemenea ei. Când este fericită e ca o mamă iubitoare, care ne curăţă rănile atunci când ne-am lovit şi ne ridică atunci când am căzut. Totuşi, ca orice femeie are pasele ei proaste. Iar din nefericire pentru noi, muritorii, acestea uneori par să nu mai treacă… Când e supărată uită să-i amintească soarelui să-ţi facă o vizită în fiecare dimineaţă, uită că mai ai nevoie de picături de ploaie să creşti, uită să-ţi curăţe cărarea de pietre şi flori uscate încât tu să nu te zgârii în ele. Uită. Atunci tu te simţi a nimănui. Îţi blestemi viaţa pe care altădată o ridicai în slăvi. Te spargi asemenea unui vas de lut lăsat prea mult la soare, apoi te usuci pic cu pic ca o floare ce nu primeşte iubire şi în final mori. Mă-ntreb atunci de ce viaţa alege să rămână doar o altă privire din sala de spectacol…De ce nu intervine? De ce nu ne salvează? Consider că, asemenea fiecărei mame, ea realizează că a venit timpul să ne lase să zburăm…că trebuie să învăţăm să nu mai depindem de nimeni…singuri trebuie să ne chemăm soarele şi să ne udăm rădăcinile, pentru că altcineva n-o va face în locul nostru… Singuri trebuie să-nvăţăm să ne curăţăm rănile şi să ne ridicăm atunci când am căzut. Odată ce înaintăm în viaţă, fiecare om e pe cont propriu. Poate că lucrurile n-ar trebui să fie aşa. Ideal ar fi ca noi oamenii să ne ajutăm între noi şi să îngrijim de viaţă. Dar unde există ideal în această lume meschină? Nicăieri. Suntem singuri, pentru că alegem să fim singuri. Ne comportăm astfel încât în final să nu mai rămână nimeni lângă noi să ne ţină mâna pe patul de moarte. Viaţa mai varsă câte o lacrimă pentru noi, dar nu poate face nimic. Are alţi copii de care să îngrijească, pe care să-i facă fericiţi până când le va veni momentul să plece, asemenea ţie. Viaţa este o doamnă cochetă, hoaţă. Este însă în primul rând mamă. De aceea, din când în când, îşi mai face timp şi pentru noi. Ne mai reglează...

Read More

Poveste

“Sufletul tău funcţionează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate. Totuşi vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună. Vom fi fericiţi pentru iarbă Şi pentru lac, Vom râde pentru copac, Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură Şi vom ţine un moment de reculegere Pentru fiecare cotitură. Ne vom lua după umbra mea Care merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte. Până când ne va ieşi în cale Sfânta Vineri Să ne spună printre altele Că nu mai suntem tineri. Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum.“ de Marin Sorescu Facebook...

Read More

Perspectivă

Dacă te-ai îndepărta puţin, Dragostea mea ar creşte Ca aerul dintre noi. Dacă te-ai îndepărta mult, Te-aş iubi cu munţii şi cu apele Şi cu oraşele Care ne despart. Dacă te-ai îndepărta Cu o zare, La profilul tău s-ar adăuga soarele, Luna şi jumătate din cer. de Marin Sorescu Facebook...

Read More
Pagina 20 din 360« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »