Chiriaşii

  În clădirea trupului meu cazez mereu chiriaşi. Unii mai dubioşi, alţii sunt oameni de treabă, cu familiile lor. Cel mai învârstă chiriaş este domnul Pain. A apărut la uşa mea acum 14 ani, într-o după-amiază însorită. Mi-a zis că de mult caută un apartament frumos, iar clădirea mea l-a atras de la distanţă. Neştiind ce-mi fac, l-am primit în umila mea casă şi i-am oferit camera cea mai bună, de la mansardă. S-a îndrăgostit atât de mult de condiţiile propice din mine, că refuză să plece de atâţia ani. Iar eu zadarnic încerc să-l conving. Nu poţi da afară bătrânii. Ce om aş mai fi? Şi nu-i vorba că nu m-aş înţelege cu el, uneori este un bătrânel simpatic, dar te mai plictiseşti să ai de-a face cu aceleaşi lucruri, aceeaşi oameni. Cealaltă cameră de lux din mine, o ţin închiriată pentru doamna Happiness. Este o fiinţă superbă, foarte cochetă, mereu cu zâmbetul pe buze şi ştie să spună o vorbă bună la nevoie. Păcat că vine şi pleacă mereu. Niciodată nu vrea sau nu poate să stea mai mult decât 1-2 zile, oricât mă rog de ea sau îi ofer tentaţii… De la un timp nici nu o mai las să plătească, i-am dăruit camera poate poate va dori să zâbovească mai mult pe la mine. A încercat ea să mă convingă că mulţi sunt cei care o aşteaptă, că este nevoie de ea şi că nu poate sta mai mult la mine, oricât ne-am dori şi eu şi ea. Mi-a promis, în schimb, că atunci când se va pensiona, va sta la mine… Am auzit eu însă că în slujba care o are ea… nu există pensionare… Doamna Uitare şi domnul Iertare au stat într-un timp în mica mea clădire, dar nu ştiu ce nu le-a convenit şi au plecat. În locul lor s-au cazat domnul Regret şi doamna Amintire. Oameni de treabă, păcat să se ceartă destul de des şi aruncă cu lucruri prin mine, răvăşindu-mă. Zadarnic le-am propus o terapie de grup, refuză. Spun că se descurcă singuri şi că n-au nevoie de nici un fel de ajutor. Ce pot să fac? Şi doamna Speranţă locuieşte la mine. Spune că-i place mult cum am mobilat şi că-şi iubeşte camera cu privelişte spre mare. Mi-e frică pentru ea. Este o femeie de o vârstă extrem de înaintată, chinuită de tot felul de boli a căror nume nici nu mă obosesc să le reţin, fiind imposibil de pronunţat. Pentru ea am cazat un medic, chiar lângă camera ei, să-i fie la dispoziţie 24 de ore din 24. Este ca un fel de mamă pentru mine şi n-aş vrea să o pierd. Şi domnul Iubire este un...

Read More

Suflete…

– Suflete? – Da, suflet… – Ştiu, şi mie-mi pare rău pentru tine. Pentru mine… – Aşa a fost să fie suflet, lasă, trecem noi împreună peste tot…ca de fiecare dată…mereu… – Suflete, simţi? Plouă, copilaş, pentru tine. – Uite, îmi întind mâna şi mă plouă… Simţi? Plouă pentru noi, mereu. Zâmbeşte-mi! Va fi bine, promit. Stai liniştit şi nu mai plânge, plânge ploaia pentru noi doi… Tu doar zâmbeşte-i şi mulţumeşte-i. … – Ploaie, sufletul meu e bolnav la pat, nu ştiu ce mă fac. Dacă-mi moare sufletul? Nu. Nu, asta nu este posibil. Trebuie să fac ceva, orice. Nu poate muri el pentru un microb atât de banal. Ce m-aş face eu fără suflet? Cine mi-ar mai cânta sonete în nopţile cu lună plină? Cine ar mai vibra şi dansa în mine atunci când plouă? Cine m-ar mai îmbrăţişa în nopţile când urlă singurătatea din mine? Cine? Mi-am dedicat atâţia ani să-mi cresc copilul frumos, încât nu-l pot pierde acum. El merită să cunoască fericirea, iubirea… O zi măcar să-l văd zâmbind până face întindere de muşchi… Da, măcar o zi… – Ploaie, vin-o, sufletul meu are nevoie de tine. Plouă-mă pe mine şi vindecă-l. Mă dedic ţie. Lasă-mă pe mine să fiu ploaie şi salvează-l. Te rog… – Ploaie, lasă-i pe ei, păcătoşii. El nu mai merită să-l plouă, ca tu să-l însoţeşti pretutindeni. Ştiu că sunt egoistă acum, dar iubeşte-mă doar pe mine, doar tu… Tu eşti unica… Părăseşte-i, oricum ei ard oamenii mai ceva ca soarele… Eu mereu îţi aduc ofrande… Haide. … – Suflete? – Da, suflet. – O să fie bine, copilaş. Am vorbit eu cu ploaia şi va avea grijă de tine. Îţi va spăla rănile, îţi va vindeca cicatricile, îţi va curăţa cărarea de spini şi îţi va relaxa muşchii să zâmbeşti şi să iubeşti. Doar atât. Să zâmbeşti şi să iubeşti. – Suflete, eşti bine? Spune ceva… Sufletul fără să spună nimic, mă-mbrăţişează strâns şi îşi încleştează braţele în jurul meu într-o împreunare imposibil de desprins… Facebook...

Read More

Șirag de gânduri…

Mă pierd. Mă regăsesc şi mă pierd iar. Este un proces atât de dureros. Îmi doresc atât de mult să simt viaţa, să-mi străbată fiecare celulă, asemenea unui fulger şi să simt că trăiesc. Vreau şi tot vreau. Îmi doresc atâtea lucruri şi mă fac tot mai mică de fiecare dată când trebuie să renunţ la câte un vis sau să-l supun la o dietă. Uneori sunt furioasă pe viaţă, că m-a înzestrat cu atâtea, mai ales cu vise, dar nu s-a gândit să-mi ofere şi resursele necesare. Sau măcar să-mi fi lăsat câteva portiţe deschise. Şi aşa-mi place să reuşesc mereu pe cont propriu, să nu depind de nimeni… Şi mi-e atât de dor de el. Cu fiecare clipă ce-o trăiesc simt nevoia să-i vorbesc, să-i cer un sfat, pentru că în fond credeam că el este unicul care mă cunoaşte cu adevărat. Cât de amarnic m-am putut înşela. Este unicul, faţă de care m-am deschis cu adevărat, dar a interpretat totul pe dos. Niciodată nu m-a cunoscut sau nu m-a iubit cu adevărat. Nu pe mine. El a iubit o altă persoană, una ce credea că sunt, ce spera să devin sub dominaţia lui. Ce surpriză trebuie să fi avut când sub slăbiciunea şi iubirea mea pentru el a descoperit o femeie ambiţioasă, trezită la viaţă după ce a permis să fie călcată în picioare atât. În fine. Mereu îmi va fi dor de el. Tot ce mă întreb. Oare n-am făcut şi eu aceeaşi greşeală? Oare nu l-am iubit şi eu pentru ceva ce credeam că e sau că poate deveni, şi nu pentru ceea ce era el cu adevărat? Oricum, răspunsul la aceste întrebări nu-şi mai au rostul. Îmi place şi mă oblig mereu să cred că totul în viaţă îşi are rostul lui. Am nevoie să cred asta, ca să pot trece peste greutăţi. Fiecare experienţă e o lecţie pe care trebuie să o învăţ, care mă maturizează şi mă împinge tot mai aproape de ceea ce trebuie să devin. Fiecare om care a perindat sau încă se perindă prin viaţa mea îşi are rostul lui. Unii şi-au marcat trecerea, alţii încă aşteaptă momentul potrivit. La rândul meu am lăsat câte o amprentă în viaţa fiecărui om pe care l-am cunoscut. Sper că mereu a fost una bună, aşa cum am intenţionat. Nu-mi explic ce mi s-a întâmplat. De câteva zile am gândurile extrem de serioase. Să fie de vină momentele în care mă aflu. Perioada prin care trec. De asemenea, încă mă aflu la vârsta cunoaşterii, în care încerc să înţeleg lumea şi să mă descopăr. Niciodată nu mi-am găsit şi nu cred că-mi voi găsi locul printre oameni. Mereu voi avea ceva...

Read More
Pagina 20 din 359« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »