Fără categorie

Nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși

”Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest camelionism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte. Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvîrșite de oamenii răi cu desăvîrșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvîrșire? Răul nu e atît de rău dacă nu are în el amestecat și puțin bine. Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem. Nu mai știu dacă această vorbă îi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atît de evident. Știu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate...

Read More

Boala apare ca o disfuncție a sufletului

”Înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. Când lă­săm să se acumuleze stă­rile de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un mo­ment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au des­coperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt trans­mise inimii, ficatu­lui, rinichilor, intestinelor… Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: „Ce te apasă?” – adică „spune ce e în sufletul tău”. Şi atunci, credin­ciosul îmi zice ce supărări are şi, deodată, se înseni­nea­ză şi se simte mai uşurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva pro­blema ta, primeşti sfaturi. Stai, frate, că nu eşti sin­gur, prin ce treci tu au mai trecut şi alţii, există soluţii. Aşadar, întâi descarcă-te, vorbeşte despre necazul tău. Apoi, smereşte-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greşit undeva. Asumă faptul că ai greşit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiţi că boala e consecinţa păcatelor tale şi te duci la duhovnic să le mărturiseşti, nu le mai repeţi a doua oară şi intri în rânduiala creş­tină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spiri­tuale, se vindecă şi trupul. Repet: smereşte-te! Dum­ne­zeu iubeşte cel mai mult smerenia şi când te vede smerit, îţi trimite har şi bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te aşteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vinde­care… Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubeşti. Singurătatea în suferinţă este cumplită şi nici un om nu te poate însoţi în durerea ta, aşa cum o face Dumnezeu. Spune: „Doamne, vreau să fiu cu tine!” şi pecetluieşte aceas­tă declaraţie prin spoveda­nie, împărtăşire, rugăciune şi fapte bune. Vei simţi împlinire în viaţa ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dum­nezeu. Din păcate, mulţi bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dum­nezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănăta­tea nu e totul în viaţă. Cea mai importantă este relaţia cu Dumne­zeu, care duce la mântuirea sufletelor noas­tre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoşi care s-au dus la iad.” Pr. Vasile Ioana – „La bine,...

Read More

Căutați liniștea, pentru vindecarea sufletului

”Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice. Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.” Mitropolit Hierotheos Vlachos, ”Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți” Foto © Relu...

Read More

Și totuși, acolo unde zici că mi-am pierdut viața, vine o clipă, o scânteie, o rază de umilință și de simțire, iar inima ta începe să bată din nou …

„Eșecul nostru de a trăi profunzimea vieții noastre, ne naște dorința și alipirea pentru toate cele de la periferia vieții. Nu ne mai săturăm de cele materiale. Nu respirăm, ci fumăm. Nu gustăm, ci mâncăm. Nu vedem, ci privim. Nu ne îndrăgostim, ci ne desfrânăm. Nu ascultăm, ci tăcem cu indiferență. Nu jucăm hora, ci ne clătinăm trupul. Nu ne rugăm, ci spunem cuvinte. Nu lucrăm, ci muncim. Nu ne căsătorim, ci semnăm niște contracte. Nu suntem bucuroși, ci suntem puși pe poante. Nu iubim, ci socializăm. Nu ne pocăim, ci ne „mărturisim”. Nu îndrăznim, ci judecăm. Vorbim despre Dumnezeu, dar nu trăim cele dumnezeiești. Și totuși, acolo unde zici că toate merg spre pierzare, că mi-am pierdut viața, vine o clipă, o scânteie, o rază de umilință și de simțire, iar inima ta începe să bată din nou. Este atunci când pășești pe drum singur, prin ploaie, fără umbrelă, și te desfătezi de aceasta. Este atunci când vezi un om într-o sală și-i spui „Bună ziua!”. Este atunci când vezi un cunoscut și nu te mulțumești cu o strângere de mână, ci-l îmbrățișezi. Este atunci când săruți mâinile unui bolnav de cancer. Este atunci când nu te temi să spui „te iubesc” omului de lângă tine, prietenului tău, colegului tău, părinților tăi, copilului tău. Este atunci când îndrăznești și plângi pentru greșeala ta. Este atunci când arunci toate neputințele tale pe balcon și cânți. Este atunci când atenționezi cu farurile pe cei ce vin din față, ca să nu-i prindă radarul. Este atunci când cele mici au căpătat sens în viața ta și când te-ai eliberat de cele pe care ți le închipuiești ca fiind mari. Profunzimea vieții, sensul vieții este Însăși Viața, iar nu cele de la periferia ei.” Arhim. Pavel...

Read More

Nu deznădăjduiţi, nici chiar în situaţii disperate !

”Dacă nu deznădăjduim, biruinţa ne aparţine. Aveţi această armă, „arma nebiruită a păcii”. Fie ca Dumnezeu să vă dea puterea duhovnicească de a săvârşi cu vrednicie acest act de eroism, act care este un privilegiu atât de rar la ora actuală, în toate situațiile: mai importante sau mai puțin importante, familiale sau la scară mondială. Nu ne este întotdeauna cu putinţă să vedem rezultatele scontate în limitele pământeşti, însă există rezultate. Tocmai de aceea reușim să ne luăm inepuizabila energie pentru rugăciune, rugăciunea minţii, dacă trupul slăbeşte. Sfatul meu frăţesc este să nu deznădăjduiţi, nici chiar în situaţii disperate ! Durerea sufletească este insuportabilă, însă tocmai din această durere se naşte puterea rugăciunii. Suspinele venite din adânc vor atinge înălţimile veşniciei. Învierea este o realitate existenţială. Cel mai preţios lucru în lume este personalitatea umană. Dacă un atom de hidrogen trăieşte veşnic, cum oare, persoana – această minune, această splendoare – ar putea pieri ? Viaţa este puternică pe treapta de jos a creaţiei – şi cu atât mai mult este puternică pe treptele superioare.” Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, ”Scrisori către prieteni...

Read More
Pagina 1 din 1012345...10...Ultima »