„Eșecul nostru de a trăi profunzimea vieții noastre, ne naște dorința și alipirea pentru toate cele de la periferia vieții.
Nu ne mai săturăm de cele materiale.

Nu respirăm, ci fumăm. Nu gustăm, ci mâncăm. Nu vedem, ci privim. Nu ne îndrăgostim, ci ne desfrânăm. Nu ascultăm, ci tăcem cu indiferență. Nu jucăm hora, ci ne clătinăm trupul. Nu ne rugăm, ci spunem cuvinte. Nu lucrăm, ci muncim. Nu ne căsătorim, ci semnăm niște contracte. Nu suntem bucuroși, ci suntem puși pe poante. Nu iubim, ci socializăm. Nu ne pocăim, ci ne „mărturisim”. Nu îndrăznim, ci judecăm. Vorbim despre Dumnezeu, dar nu trăim cele dumnezeiești.

Și totuși, acolo unde zici că toate merg spre pierzare, că mi-am pierdut viața, vine o clipă, o scânteie, o rază de umilință și de simțire, iar inima ta începe să bată din nou.
Este atunci când pășești pe drum singur, prin ploaie, fără umbrelă, și te desfătezi de aceasta.
Este atunci când vezi un om într-o sală și-i spui „Bună ziua!”.
Este atunci când vezi un cunoscut și nu te mulțumești cu o strângere de mână, ci-l îmbrățișezi.
Este atunci când săruți mâinile unui bolnav de cancer.
Este atunci când nu te temi să spui „te iubesc” omului de lângă tine, prietenului tău, colegului tău, părinților tăi, copilului tău.
Este atunci când îndrăznești și plângi pentru greșeala ta.
Este atunci când arunci toate neputințele tale pe balcon și cânți.
Este atunci când atenționezi cu farurile pe cei ce vin din față, ca să nu-i prindă radarul.
Este atunci când cele mici au căpătat sens în viața ta și când te-ai eliberat de cele pe care ți le închipuiești ca fiind mari.
Profunzimea vieții, sensul vieții este Însăși Viața, iar nu cele de la periferia ei.”

Arhim. Pavel Papadopulos

Facebook Comments