„A fost odată ca niciodată un om mare care s-a căsătorit cu femeia visurilor lui. Din
dragostea lor, s-a născut o fetiţă mică. Era o copilă isteaţă şi veselă şi tare mult o
iubea omul cel mare.
Când ea era foarte mică, tatăl ei o ridica în braţe, fredona o melodie şi dansa cu ea
prin toată camera, şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”.

Când fetiţa a crescut, omul cel mare o îmbrăţişa şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă
mică”. Fetiţa se bosumfla şi spunea, „Nu mai sunt o fetiţă mică”. Atunci omul cel
mare râdea şi îi spunea, „Dar pentru mine întotdeauna vei rămâne fetiţa mea mică”.
Fetiţa mică, care-nu-mai-era-mică-deloc, plecă de acasă în lume. Cu cât învăţa mai
mult despre ea, învăţa mai mult despre oameni. Ea îşi dădu seama că este cu adevărat
mare şi puternică, pentru că îşi cunoştea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea
pe care o arăta familiei sale. Nu avea importanţă unde se ducea sau unde se afla,
pentru că întotdeauna exista lângă ea un om mare care o suna la telefon şi îi spunea,
„Te iubesc, fetiţă mică”.

Veni ziua în care fetiţa-care-nu-mai-era-mică-deloc primi un telefon. Omul cel
mare era în suferinţă. Avusese un atac de apoplexie. Era afazic, explicară ei fetiţei. Nu
mai putea să vorbească şi nu erau siguri că înţelegea ce i se spune. Nu mai putea să
zâmbească, să râdă, să meargă, să îmbrăţişeze, să danseze sau să-i spună fetiţei lui,
care-nu-mai-era-mică-deloc, că o iubeşte.

Şi astfel merse ea să fie alături de omul cel mare. Când intră în cameră, văzu un
om mic şi deloc puternic. Se uita la ea şi încercă să-i vorbească, dar nu reuşi.
Fetiţa făcu singurul lucru pe care îl putea face. Se urcă în pat şi se aşeză lângă
omul cel mare. Din ochii lor începură să curgă lacrimi şi fetiţa îşi petrecu braţele în
jurul umerilor slăbiţi ai tatălui ei.

Cu capul pe pieptul lui se gândi la multe lucruri. Îşi aminti clipele minunate
petrecute împreună şi cum se simţea ea întotdeauna protejată şi adorată de omul cel
mare. Simţi o durere adâncă la gândul acelei pierderi uriaşe, cuvintele de dragoste
care o mângâiaseră atâta vreme.

Şi apoi, auzi dinăuntrul omului mare, bătăile inimii lui. Inima unde muzica şi
cuvintele trăiseră întotdeauna; inima bătea întruna, parcă indiferentă la suferinţele din
restul corpului. Şi, în timp ce fetiţa se odihnea la pietul lui, se întamplă minunea. Auzi
ceea ce îşi dorise să audă.

Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti…
Te iubesc
Te iubesc
Te iubesc
Fetiţă mică
Fetiţă mică
Fetiţă mică

Şi ea se simţi din nou mângâiată.”

Patty Hansen

Facebook Comments