Infidelitatea este considerată de mulţi cea mai mare greşeală care poate apărea la un moment dat între soţi. Ea implică nu doar întinarea trupească, ci şi sufletească, prin minciună, neîncredere, distanţare şi neiubire, până la urmă. Infidelitatea poate avea mai multe sensuri, însă pentru mulţi dintre noi ea este probată doar atunci când există o dovadă a unei legături de natură intimă dintre partenerul de viaţă şi o altă persoană. Înşelarea se produce acolo unde unul sau amândoi soţii uită că Acela care i-a cununat în biserică este Hristos.

Foto: Radu Angheloiu/www.fotopoetica.ro

Trădarea dintre doi soţi sau adulterul, căci aceasta este denumirea infidelităţii dintre doi oameni care şi-au unit destinele în faţa lui Dumnezeu, a fost condamnată încă din cele mai vechi timpuri. Chiar şi poporul roman, care privea la început desfrâul ca pe un act indiferent din punct de vedere moral, a conştientizat la un moment dat efectele adulterului şi i-a pedepsit cu maximă severitate pe cei care se făceau vinovaţi de săvârşirea acestui act. Astfel, împăratul August a dat o lege în care declara adulterul ca fiind o crimă socială, iar cei vinovaţi erau exilaţi. Mai târziu, pentru adulter, oamenii erau pedepsiţi cu moartea. Adulterul deţine un loc important şi în legislaţia împăraţilor creştini, Constantin cel Mare mărind pedeapsa cu privire la adulter: soţul vinovat era pasibil de exil şi chiar condamnat la moarte, iar complicele său trebuia să fie decapitat dacă era liber, iar dacă era sclav, era ars.

 

În România, adulterul este faptă penală

 

Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, în predica sa de pe munte, condamnă adulterul: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: să nu săvârşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mat. V, 27-28). În România, adulterul este considerat o faptă de natură penală, ţara noastră fiind singura din Europa care pedepseşte acest lucru. O persoană care a întreţinut relaţii sexuale în afara căsătoriei poate fi pedepsită cu închisoarea de la o lună la şase luni sau cu amendă.

 

Fără fidelitate nu există iubire

 

Oare de ce ar trebui să fie fidele două persoane, una faţă de cealaltă? În primul rând pentru că au făcut un jurământ de credinţă în faţa lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, doi oameni îşi sunt credincioşi pentru că între ei există iubire. Dacă nu există fidelitate, atunci nu există nici iubire. E important ca cei doi să nu-şi piardă sentimentul de apartenenţă unul altuia. Dacă spui „te iubesc”, trebuie să dovedeşti că este adevărat. Dragostea generează un anumit comportament faţă de partenerul tău, care presupune atenţie, afecţiune, respect, fidelitate. Comportamentul unui om care iubeşte trebuie să confirme declaraţiile de dragoste, deoarece iubirea se construieşte şi se păstrează prin cuvinte, dar şi gesturi concrete. Iar ea este făcută doar pentru doi. Nimeni nu poate fi fericit înşelând.

 

Cine iubeşte cu adevărat ştie să ierte

 

Ce este de făcut însă când unul dintre soţi simte că nu mai găseşte acea împlinire sufletească alături de partenerul său? În acel moment este bine să încerce să comunice cu soţul sau soţia sa, să se uite înapoi la timpul pe care l-au petrecut împreună, să-şi aducă aminte de prima zi în care şi-au văzut bucuria şi fericirea reciproc în ochi, să se uite la tot ceea ce au reuşit să realizeze împreună şi să se gândească la tot ceea ce ar putea distruge în cazul în care

s-ar ajunge la o situaţie de trădare. Ce facem însă în cazul în care infidelitatea a fost dovedită? Ne putem vindeca de suferinţa ei? Mai are iubirea şanse să redevină ce-a fost? Cel care iubeşte cu adevărat va şti să ierte şi să uite durerea provocată de înşelarea partenerului, şi va căuta să salveze căsnicia dacă cel care a greşit promite să se îndrepte.

 

Important este să nu trădăm faţă de Dumnezeu

 

Bineînţeles, trădarea nu există doar între soţ şi soţie. Şi între prieteni sunt situaţii în care unul îi înşală altuia încrederea. Dacă acel prieten îşi conştientizează greşeala şi regretă din tot sufletul ceea ce a făcut, atunci merită o a doua şansă. Şi dacă nu regretă că a trădat, tot trebuie iertat, dar probabil că nu se mai poate numi prieten. Despre modul de a reacţiona la trădarea soţului-soţiei ori prietenului drag, ne-a spus câteva cuvinte pr. Romeo Ene, referent cultural la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei: „Întotdeauna trădarea urmăreşte un interes personal şi, de cele mai multe ori, este făcută pentru supravieţuire. Ea apare numai la cei apropiaţi, care au aceeaşi credinţă, aceleaşi convingeri, scopuri şi interese. Trădător este cel care nu crede cu toată fiinţa lui în reuşita unor fapte, ci se ascunde în spatele servilismului pentru a scăpa de consecinţe nefaste sau pentru a obţine anumite foloase. Din nefericire, într-o societate secularizată, din ce în ce mai puţini oameni mai au vocaţia de martiri, de sacrificare a propriei persoane. Atunci când suntem puşi în faţa unei alegeri împotriva interesului personal, trădăm şi uităm repede. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem trădaţi; imediat încolţeşte în inima şi în mintea noastră dorinţa de răzbunare. În cazul în care trădarea se iartă – ca urmare a unor fapte prin care ne manifestăm părerea de rău şi conştientizăm greşeala, hotărând să nu o mai repetăm -, încrederea, prietenia, dragostea faţă de cel trădat ar putea fi mai puternice, mai trainice.

Am putea merge până acolo încât să spunem că, de fiecare dată când păcătuim, Îl trădăm pe Dumnezeu. Prin Sfânta Taină a Spovedaniei, Dumnezeu ne repune în starea harică, numai dacă manifestăm părere de rău faţă de păcatele săvârşite şi hotărâm să nu le mai repetăm. Aşadar, parafrazându-l pe I.L Caragiale, să nu iubim trădarea şi nici pe trădători!”.

 

https://i1.wp.com/www.dervent.ro/resurse/liturghia/S.gifpecificatii:

  http://www.ziarullumina.ro/articole;1445;1;48720;0;Tradare-adulter-iertare.html

.

Facebook Comments