Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu

,,Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată, trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune străbate omul ca un scafandru în adâncimile nesfârşite ale lui Dumnezeu Care, ca Persoană iubitoare, rămâne totuşi distinct de cel ce se roagă şi-l menţine şi pe acesta distinct. De aceea, prin rugăciune, îi vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite. Chiar puteri de rugăciune mai multă, cum vin cuiva într-un grad infinit mai mic, puteri chiar din semenul cu care primeşte să fie în comuniune. E cum te întăreşte prezenţa unei fiinţe atunci când comunică din spiritualitatea ei, cu atât mai mult prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune. Sau când cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgându-l în adâncimile vieţii şi puterii Sale dumnezeieşti, din care capătă noi puteri.” Părintele Dumitru Stăniloae Facebook...

Read More

Părinte, mă neliniştesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi …

„- Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”. De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?! În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: „Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.” Din Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească”, Editura Evanghelismos, București Facebook...

Read More

Cantecul inimii

„A fost odată ca niciodată un om mare care s-a căsătorit cu femeia visurilor lui. Din dragostea lor, s-a născut o fetiţă mică. Era o copilă isteaţă şi veselă şi tare mult o iubea omul cel mare. Când ea era foarte mică, tatăl ei o ridica în braţe, fredona o melodie şi dansa cu ea prin toată camera, şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”. Când fetiţa a crescut, omul cel mare o îmbrăţişa şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”. Fetiţa se bosumfla şi spunea, „Nu mai sunt o fetiţă mică”. Atunci omul cel mare râdea şi îi spunea, „Dar pentru mine întotdeauna vei rămâne fetiţa mea mică”. Fetiţa mică, care-nu-mai-era-mică-deloc, plecă de acasă în lume. Cu cât învăţa mai mult despre ea, învăţa mai mult despre oameni. Ea îşi dădu seama că este cu adevărat mare şi puternică, pentru că îşi cunoştea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea pe care o arăta familiei sale. Nu avea importanţă unde se ducea sau unde se afla, pentru că întotdeauna exista lângă ea un om mare care o suna la telefon şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”. Veni ziua în care fetiţa-care-nu-mai-era-mică-deloc primi un telefon. Omul cel mare era în suferinţă. Avusese un atac de apoplexie. Era afazic, explicară ei fetiţei. Nu mai putea să vorbească şi nu erau siguri că înţelegea ce i se spune. Nu mai putea să zâmbească, să râdă, să meargă, să îmbrăţişeze, să danseze sau să-i spună fetiţei lui, care-nu-mai-era-mică-deloc, că o iubeşte. Şi astfel merse ea să fie alături de omul cel mare. Când intră în cameră, văzu un om mic şi deloc puternic. Se uita la ea şi încercă să-i vorbească, dar nu reuşi. Fetiţa făcu singurul lucru pe care îl putea face. Se urcă în pat şi se aşeză lângă omul cel mare. Din ochii lor începură să curgă lacrimi şi fetiţa îşi petrecu braţele în jurul umerilor slăbiţi ai tatălui ei. Cu capul pe pieptul lui se gândi la multe lucruri. Îşi aminti clipele minunate petrecute împreună şi cum se simţea ea întotdeauna protejată şi adorată de omul cel mare. Simţi o durere adâncă la gândul acelei pierderi uriaşe, cuvintele de dragoste care o mângâiaseră atâta vreme. Şi apoi, auzi dinăuntrul omului mare, bătăile inimii lui. Inima unde muzica şi cuvintele trăiseră întotdeauna; inima bătea întruna, parcă indiferentă la suferinţele din restul corpului. Şi, în timp ce fetiţa se odihnea la pietul lui, se întamplă minunea. Auzi ceea ce îşi dorise să audă. Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti… Te iubesc Te iubesc Te iubesc Fetiţă mică Fetiţă mică Fetiţă mică Şi ea se simţi din nou mângâiată.” Patty Hansen Facebook...

Read More
Pagina 1 din 36512345...102030...Ultima »